Miercuri, 15 ianuarie 2014, a avut loc în sala de festivităţi a Liceului Teoretic Roznov desfăşurarea primei ediţii a concursului literar-artistic interjudeţean „Prietenii lui Eminescu” Echipa coordonatoare a proiectului a fost formată din dir. prof. Oana Ilarie, directorul liceului, prof. înv. primar Alina Vasile şi pr. dr. Iulian Vasile, de la parohia Chintinici a Protopopiatului Roznov, iar grupul ţintă l-au constituit elevii claselor I-VIII din judeţele Moldovei. Rod al parteneriatului Biserică–Şcoală, concursul s-a bucurat de sprijinul scriitorului Adrian Alui Gheorghe (director Biblioteca Judeţeană Neamţ), CCD şi ISJ Neamţ şi a altor instituţii locale.
Concursul a debutat cu susţinerea unei scurte alocuţiuni, „Eminescu, mereu surprinzător şi actual”, un interesant scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul, prezentat de pr. dr. Iulian Vasile. Proiectul a cuprins trei secţiuni: creaţie literară - poezii create de elev, creaţie artistico-plastică - lucrări ale elevilor inspirate din opera eminesciană şi interpretare literară. Comisia de jurizare a fost formată din colectivul de profesori ai unităţii şcolare.
Scopul acestui concurs a fost deci acela de a descoperi personalitatea profundă a omului Eminescu şi de a menţine interesul elevilor pentru opera sa, în perspectiva de a forma din tinerii de astăzi buni apologeţi ai valorilor noastre naţionale, parte a identităţii româneşti” (pr. dr. Iulian Vasile).
PREFAŢĂ la Concursul interjudeţean „Prietenii lui Eminescu!” (Roznov, ediţia I, 2014)
“EMINESCU, MEREU SURPRINZĂTOR ŞI ACTUAL!”
Studiul operei eminesciene, consemnată în manuscrisele şi articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea”. Credem că ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.
Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca „omul deplin al culturii româneşti”. Nu avem ştiinţă ca Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în ziarul „Timpul”. Intuiţiile lui Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor.
Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în „Timpul” (12 aprilie 1881). Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.
Evanghelia, cea mai înaltă formă a existenţei umane. Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”. Într-un articol intitulat „Paştele”, apărut în „Timpul” din 16 aprilie 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…”. Autorul deplânge faptul că, deşi “aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijibilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: “Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: «Tu eşti drept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi!»”.
„Naţionalismul” lui Eminescu. Multă lume şi-a creat impresia falsă că Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină. Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea – pe care Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului” – îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului. Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod al bisericii noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege”.
„Biserica Ortodoxă Română este Maica spirituală a neamului romanesc”. Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar NUMAI ROMÂN NU E” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).
„Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”. Eminescu îşi dorea de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.
Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor pentru că „moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte rar. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii”.
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”!
Publicat în ziarul Lumina (joi, 16 ian. 2014)
http://www.ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/prietenii-lui-eminescu
